11

La Adio




La Adio
Versuri Adrian Paunescu

Se află litere şi farduri
Şi nişte munţi sunt între noi
Dosare-nchise, triste garduri
Şi nici n-o să mai vină apoi.
În pragul iernii absolute
Sărută-mi tâmpla albă, hai
Şi-apoi scufundă-te şi du-te
În orizontul altui grai.

Nici nu pot nimic să-ţi spun
Pe curând sau rămas bun
Apăru, numai nu, la adio tu.

De ce să-ţi spun la revedere
N-aş mai avea nici un motiv
“Adio” drepturile-şi cere
Că te-am pierdut definitiv.
Şi de la mine până la tine
Cuvântul însuşi va-ngheţa
Nici să te strig nu ştiu prea bine
Iubita mea, pierduta mea.

Când te-am văzut ultima oară
Ştiai şi tu, plângeai şi tu
Şi-ai plecat cu tot cu gară
Nici tren nu mai există, nu.
Eu m-am întors încă o dată
Voiam să vin pe urma ta
Dar unde-i linia ferată
Parcă a luat-o cineva.

Eu ţi-aş mai spune amănunte
Destinul de-aş putea să-l schimb
Iubita mea de peste munte
Iubita mea de peste timp
Pe cea de-atunci n-o voi găsi-o
Şi eu acela am murit
Sub cinic nuclear adio
Noi bietul cuplu pârjolit!

10

Muge-adânc un cerb în codru (varinată) - Dan Botta





Muge-adânc un cerb în codru,
Codrul freamătă adânc,
De vânt crengile se frâng,
Muge-adânc un cerb în codru,
Muge-adânc şi nu e modru
Gândurile să-mi înfrâng.

Muge cerbul singuratic,
Echo duce tânga-i lung,
Glas de bucium lung-prelung;
Peste codrul singuratic
Cade viforul tomnatic,
Nu pot jalea să-mi alung.

Muge-un cerb, Diana Doamna
Lui din ceruri se întristă,
Plânge-n nori ca-ntr-o batistă,
Muge cerbul. Nicicând toamna
N-a mai fost atât de tristă.

Din antologia „Aceşti mari poeţi mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu

9

Şi azi ca ieri
Sergiu Mandinescu


Şi azi ca ieri dăm chiot de alarmă,
Dar nu ne-aud îndepărtaţii semeni.
Cezarii au uitat de plug şi armă,
Cato e mort, iar Scaevola de-asemeni.

Ei nu ne-aud, dar zariştile ard!
Un nou Atila spulberă pământul,
Cu gândul leu, cu duhul leopard,
Mai mânios în grai ca iarna vântul.

Şi azi ca ieri nu ne aud, dar vai!
Se prăbuşesc cu vuiet catedrale.
Sălbaticele hoarde din Altai
Cutremură cetăţi voevodale.

Parisul ‘nalţă nou-i Capitoliu,
Iar Roma glorioasa-i togă-şi poartă,
Pe când, mereu cu sufletele-n doliu,
Şi azi ca ieri cerşim din poartă-n poartă.

Şi azi ca ieri sub cer veneţian
Se plimbă elegantele gondole,
Pe când de-acelaşi scut daco-roman
Se frâng şi cad săgeţile mongole.

Vă apără un neam necunoscut
Sorbona, Salamanca, Oxford, Jena!
Şi azi ca ieri noi stăm la Nistru scut
Să nu ajungă Asia pe Sena.


Nici ţara lui Columb, noua Eladă,
Cu cavalcada geniilor ei,
Nu-ţi trage încă glorioasa-i spadă,
Iar peste noi trec iarăşi anii grei.

Nu fremătaţi pe nările subţiri,
Nu ridicaţi sprânceana a uimire:
S-au înnecat potop de năvăliri
În sângele acestei ţări martire!

Şi azi ca ieri duşmanii noştri spun
Că suntem un popor înapoiat;
Dar coborîţi pe plaiul nost’ străbun
Şi pipăiţi, că nu-i adevărat!

Ca luptătorul care n-are timp
Să-şi lege rana-n toiul bătăliei,
Noi mai purtăm pe frunte câte-un ghimp
Sau răni pe trup din vremile urgiei.

Dar n-am împrumutat vre-un cult nedemn
Şi zei străini nu-şi fac aicea vatră.
Bisericile noastre sunt de lemn
În schimb credinţa noastră e de piatră!

Cu beznele ´ncleştat ca în amurg
Se luptă neamul, fulgerând spre moarte,
Pe când - căzuţi sub cupe care curg -
Cezari nebuni benchetuiesc departe.

Treziţi-vă, cât capetele voastre
Nu ´podobesc al Asiei oblânc!
Treziţi-vă! Cu lacrimile noastre
Vă luminăm prăpastia'n adânc.

Şi azi ca ieri Caligula petrece,
Dar răsturnaţi-l şi veniţi sub scut,
Căci dacă peste ţara mea vor trece,
Veţi zace poate mii de ani sub cnut.

Ajun de epocală bătălie...
Atila se înalţă din infern.
În fruntea lumii aşteptăm să vie
O spadă grea, un Aetius modern!

8

Plâns de toamnă




Vasile-Voiculescu

Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt
Şi codrul de ceară
Miroase a sfânt.

Vin zile cărunte...
Spre văile moi
Se lasă mărunte
Dulci neguri de oi.

Cocoare gonace
Pe-un cer pamântiu
Spre calde conace
Aceleaşi cai scriu

Si-n poala zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de corbi.

Dezmierzi o lumină?
Se stinge... De-acum
Ti-e mâna de tina,
Obrazul de fum.

7

Tudor Gheorghe - Prolog

6

Cu bastonul prin Bucuresti I

Cu bastonul prin Bucuresti II

5

În fiecare zi

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Ne amageste lenea unui vis
Pe care-l anulam cu-o sovaire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;

Ne rasucim pe-un asternut posac,
Însingurati în doi, din lasitate,
Mintindu-ne cu guri care prefac
În zgura sarutarile uzate;

Ne pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o nepermis de joasa treapta trista:
Prea sceptici si prea singuri, prea-n pustiu,
Ca sa mai stim ca dragostea exista.

În fiecare zi, ne batem joc
De pasari, de iubire si de mare,
Si nu bagam de seama ca, în loc,
Ramîne un desert de disperare.

Romulus Vulpescu

4

Pentru femei - Tatiana Stepa
Asculta mai multe audio Evenimente »

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, chiar voi, ce ne iubiţi,
Ne-o daţi, mereu.

Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi, de ce nu arătaţi
Ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, iar voi plecaţi la altele,
Râzând.

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, femeia, n-are, totuşi,
Nici un drept.

Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege, şi nu le înţelege
Pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorâm sârguincios
Şi zilnic ne distrugem, şi zilnic ne distrugem
Fără rost

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu, şi mâinile mereu
Ni se aspresc.

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, femeia, n-are, totuşi,
Nici un drept.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba, şi credeţi că nu-i vorba
Despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri, e-un credit fără giruri
Şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Noi nu vă mai rugăm decât atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, şi pân-adorm copiii
Aşteptaţi.

3

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceasta întâmplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tâmpla fierbinte lânga tâmpla.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se deda Florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajma galbene troiene
alcatuieste-n aur fin.
Pe umeri cade-ne si-n gene.

Ne cade-n gura când vorbim,
si-n ochi, când nu gasim cuvântul.
Si nu stim ce pareri de rau
ne tulbura, piezis, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-aceasta întâmplare simpla,
de-aceasta banca unde stam
tâmpla fierbinte lânga tâmpla.

Visând, întrezarim prin doruri -
latente-n pulberi aurii –
paduri ce ar putea sa fie
si niciodatã nu vor fi.

Lucian Blaga

2

În noaptea despărţirii dintre noi
Copacii cad pe drum din doi în doi,
În ochi mă bate viscolul câinesc
Şi am venit să-ţi spun că te iubesc.

Dacă-am să te chem
Dă-mi măcar un semn
Fie şi-un blestem
Din partea ta.
Totuşi nu ştiu cum
Pentru-atâta drum
Ce-a-nceput acum
Spune-mi ceva.

Probabil drumul meu va duce-n iad
Mă-mpiedic de o lacrimă şi cad
Şi iar adorm şi iar mi-e dat un vis
Că biata cifră doi s-a sinucis.

Şi de atâta viscol vestitor
Nu ochii mei, ci ochii tăi mă dor,
Că tineri am intrat şi cu ce rost
Şi ce bătrâni ieşim din tot ce-a fost.

Nici aripile zboruri nu mai pot,
E numai despărţire peste tot
Şi se aude că va fi mai greu
Decât vom fi departe tu şi eu.

Dar nu pentru a-ţi spune că e rău
Am dat cu bulgări mari în geamul tău,
Ci ca să ştii, în viscolul câinesc,
Că plec şi mor şi plâng şi te iubesc.

Şi vreau să-ţi dau cu acte înapoi
Dezastrul împărţirilor la doi,
Ca să-nţelegi şi tu ce-i cuplul frânt
Şi cum e să fii singur pe pământ.

Adrian Păunsecu

1